Totul a început cu o masă. La Sibiu, nu în Italia.

O italiancă pe nume Eleonora gătea în fiecare zi pentru doisprezece oameni ca să nu mănânce singură. Români și italieni, trei patru feluri, produse aduse din Italia, o masă care nu se termina niciodată la timp.

Aveam 27 de ani și în seara aceea am vorbit pentru prima dată italiana pe care o știam de mic dar nu o vorbisem cu nimeni niciodată. Trei sicilieni, mult dialect, mult râs. O seară pe care nu am uitat-o până azi.

Atunci i-am cunoscut pe oamenii din Sud. Și nimic din ce auzisem până atunci despre ei nu era adevărat.

Mulți ani mai târziu a apărut Teodora. Și la trei luni după ce ne-am cunoscut, știam deja unde mergem împreună.

Anii au trecut și Italia a crescut în noi — nu ca destinație de vacanță, ci ca ceva mai adânc, mai greu de explicat.

La un moment dat am realizat amândoi același lucru — acasă pentru noi nu înseamnă unde ne-am născut. Acasă înseamnă Sud. Italia.

Vrem cetățenie italiană. Vrem o căsuță mică undeva în sud. Nu pentru că e la modă. Ci pentru că acolo suntem noi.

Prin meserie l-am cunoscut pe Stefano. În șase luni era deja familie. Când i-am spus că vrem cetățenie italiană — că pentru noi Italia e acasă — ceva s-a schimbat între noi. Unele lucruri nu au nevoie de traducere.

Și de acolo s-a născut A Casa nel Sud.

Ca un drum spre casa pe care o construim încă.

Am vrea să vă facem cunoștință cu niște oameni. Și cu locul lor.

Cei care mănâncă pe ce apucă și nu se uită la modelul de furculiță. Cei pentru care fața de masă poate să lipsească. Cei pentru care oamenii de la masă sunt mai importanți decât mâncarea de pe masă. Cei pentru care o seară la masa unei familii din Sud valorează mai mult decât orice hotel de cinci stele.

Dacă ești unul dintre ei — ești acasă.